un parcurs de la declamație la revelație
Prima mea întîlnire cu Toma Chituc, iconarul, s-a produs
acum mai bine de 6 ani. În Postul Mare, în 2007, el a propus o expoziție cu
primele sale încercări, iar traseul parcurs de atunci pînă acum, eu l-aș defini
în felul următor, ca un fel de salt, materializat sub forma unui parcurs de la declamație la revelație. Să mă explic.
Cînd a creat primele icoane Toma picta, în paralel, și
niște panouri abstracte, foarte nervoase, cu un frotaj energic, viu colorat, o
cromatică emfatică, căci era pictor. Nu iconar. Iar icoanele sale erau, în chip
clar, ale unui pictor laic.
Chiar dacă pictura lui nu era neapărat una figurativă dar
mie mi se părea că trebuia să se despartă de, hai să spun așa, de implicarea de
fi pictor, pentru a se deda cu totul dăruirii de a fi iconar. Mi-am dat seama
că ceea ce face el în materie de pictură puteau să facă și alții și că, ceea ce
am descoperit de fapt acum un an la Simpozionul de Iconografie de la Mogoșoaia,
ceea ce face el în icoane, în iconografie, în acest domeniu, nu este chiar dat
oricui să facă. Și mai ales așa, cum o face el. Iarăși un lucru pe care ieri
l-am descoperit, și pe care ei l-au ținut în taină, adică și Cosmina și Toma, este
faptul că tot ce vedeți aici este pictură
pe pânză. Este iconografie pe pânză. Ai zice, până la urmă, de ce pe pânză?
De ce nu pe lemn? Cu asta ne-am obișnuit, asta am văzut de-a lungul vremii... Am
meditat pe îndelete la lucrul acesta. Mi-am dat seama în fapt, și Toma m-a
ajutat să înțeleg până la capăt, poate, lucrurile, și anume că nu suportul este
cel care face iconografia ci implicarea
iconografului, implicarea celui care se apleacă întru zugrăvire asupra
acestui suport. Mi-am dat seama de încă un lucru și anume că, în fond, marea redescoperire
a iconografiei vechi și a icoanei în general, în speță a celei rusești, căci de-acolo
a pornit de fapt reconsiderarea icoanei străvechi și medievale, s-a produs acum
o sută de ani.
Marea expoziție de icoane provenite din colecții private
ale colecționarilor ruși s-a întâmplat la Moscova, în 1913. Aceasta mai
conținea manuscrise vechi, broderii, obiecte din argint și aramă. Dar
majoritatea covîrșitoare a exponatelor o constituiau icoanele. Erau în total
147 (secolele XIV-XVII). Expoziția s-a deschis în ziua de 13 februarie, 1913[1].
Iată sunt o sută de ani. Un veac încheiat. Studii și analize ulterioare, făcute
de restauratori în speță, au arătat faptul că felul în care vedem astăzi
icoanele de secol XII, XIV, XVII, sau din alte veacuri, adică imaginea lor, n-a
fost cunoscută generațiilor imediat următoare momentului în care acestea au
fost pictate. Ce înseamnă asta? S-a constatat că, ciclic, icoanele se repictau.
Cam la 50 de ani odată. Uneori – mai rar. Se ajungea la un moment dat, după
niște secole, dacă era vorba de icoane de secol XIV, să zicem, ca prin secolul
al XIX-lea, să fie mult mai groase decât atunci când fuseseră inițial făcute,
tocmai pentru că acestea conservau multitudinea straturilor pe care le aveau
dedesubt. De-abia odată cu rafinarea tehnicilor și a metodelor de restaurare,
s-a ajuns să se înlăture aceste straturi ulterioare, succesive, și să se
descopere marea iconografie, așa cum arăta ea în epocile în care a fost
plăsmuită.
Ei bine, s-a mai ajuns la o concluzie esențială, și anume
la aceea că fiecare epocă avea o anumită predilecție, o modă pentru
iconografie. Și-atunci, punând cap la cap aceste două lucruri, putem conchide
că astăzi ar fi poate forțat (dacă nu chiar nedrept) să se spună că iconografia
sau felul în care arată o icoană trebuie
să fie așa sau altminteri. Și
doar așa! Pentru că fiecare epocă, practic, și-a creat propria ei modă,
propriul gust pentru un anumit tip de iconografie, sau chiar pentru un anumit
tip de imagine, specific.
Pornind de la aceste constatări, fie că le știe Toma sau
ba, mie mi se pare că el le-a înțeles!
Acest lucru este esențial de subliniat. Chiar dacă el poate nu le-a citit sau
poate că le-a citit? Ceea ce ne propune iconarul este exact această formulă,
cumva neutră, de-a arăta Revelația, imaginea prezenței Duhului, reprezentată
prin chipuri de sfinți, dar chipuri întotdeauna și veșminte și o ținută
imaterială, într-o formă care avea cumva o
imagine cumulată, cumulativă de fapt, a ceea ce astăzi înțelegem despre
ceea ce numim iconografie. Aș risca să spun, o iconografie pravoslavnică, drept-măritoare.
Mie mi se pare că acest salt, despre care vorbeam dintru început,
de peste șase ani – poate pentru unii să pară o perioadă lungă, poate pentru alții
chiar o clipă, pentru unii o viață de om, poate să însemne și mult și puțin –
în orice caz asistăm astăzi la... nu i-aș spune nașterea, ci la afirmarea de
fapt a unui iconograf de mare forță și stăpân pe un tip de imagine care ne
convinge că iconografia este în esență ceva foarte viu, ceva deosebit de
actual, ceva foarte prezent, și că ceea ce el ne propune poate fi un model iconografic viabil pentru epoca în
care trăim, dar, de ce nu, și pentru epocile care vin. Pentru că, sunt
absolut convins de asta, și bănuiesc că toți cei prezenți aici îmi vor da
dreptate, cum Hristos este pururea viu, tot așa și iconografia trebuie sa
rămână vie, care să ni-L arate, să ni-L aducă în față, revelat, și să ne bucurăm de acești oameni cu care suntem contemporani.
Zic eu, cu mintea mea puțină, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu ca astfel de lucruri
să ne fie cât mai mult timp aproape. Lîngă noi.
Prietenul Toma, sunt absolut convins, este emoționat de ce
spun acum pentru că... noi vorbim de fapt foarte rar. Dar când dialogăm, cu
adevărat avem ce ne spune. Reciproc. Eu am vorbit aseară foarte mult. Tocmai
pentru că ceea ce vedeți dumneavoastră aici, eu am apucat să văd înainte, și
efectiv tot ce-am văzut mi-a declanșat un soi de pornire de a încerca să
interpretez. Dar poate mai mult decât să interpretez, să înțeleg eu însumi ceea
ce el ne arată în icoanele sale, astfel vă propun să ne bucurăm cu toții!
Eu cam atât am vrut să spun acum.
Mulțumesc.
Vladimir Bulat
3 decembrie, 2013
Librăria Bizantină
București
Mulțumesc Vladimir Bulat și Librăria Bizantină pentru întregul sprijin.
Mulțumesc tuturor celor care, din proprie inițiativă, au
sprijinit vizibilitatea acestui eveniment.
Mulțumesc Mihai Coman și Librăria Bizantină pentru fotografii.
Mulțumesc Square Media pentru suport logistic, grafica
materialelor și imprimarea afișelor.
Mulțumesc MMK Print pentru
tipărirea invitațiilor.
Multumesc Inkorporate Print
pentru sprijinul constant de tipar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu